#FemeiCurajoase. Povestea unui divorț: ”Mă spălam și spălam copilul, pe ascuns, în hotelul în care lucram”

Femeile curajoase merită toată admirația din lume! Aceasta este povestea Alinei, mama unui copil de 13 ani. A divorțat când băiatul ei avea 6 ani, iar povestea ei este impresionantă.

Am plecat de acasă cu 70 de euro în buzunar și un salariu din care urma să plătesc chiria. Ca să-mi închiriez locuința, mi-am făcut datorii în bancă, iar chiria era aproape 60% din încasările mele totale.

Veneam după câte o zi de muncă, înainte să îmi ajungă copilul acasă și abia ce închideam ușa mă întindeam pe jos și plângeam, de oboseală, de frustrare, de orice. Plângeam până simțeam că se scurgea toată energia din mine, dar auzeam pași pe casa scării și mă ridicam și mă spălam, pentru că știam că îmi ajunge copilul acasă, adus de o prietenă, de o bunică, de oricine era disponibil în ziua aia să mi-l țină după școală și știam că nu e ok să mă vadă așa.

 

21 de zile fără apă 

 

Am avut 21 de zile fără apă, pentru că mă pierdusem printre facturi și nu o plătisem, mă spălam și spălam copilul în hotelul în care lucram, pe ascuns. Aduceam apă în casă de la o pompă de apă externă ca să avem de băut, să avem pentru WC și pentru gătit.

 

Eram disperată

 

Eu îmi amintesc fiecare zi fără apă, însă copilul meu își amintește ce amuzant era să facem duș pe furiș și ce echipă bună eram noi la adus bidoanele cu apă în casă. Și îmi mai și zicea că eu sunt tot ce el și-a dorit, că nici o altă mamă nu ar putea să facă ce fac eu. El era convins de asta, iar eu eram ruptă de durere și de frustrare că cine știe a doua zi ce ne va lipsi.

Vorbeam cu prieteni care mă întrebau cum sunt și le ziceam că și după un an dacă mă vor suna, tot asta le voi spune: că mă târăsc, că am probleme cu banii, că e rău și pare să vină tot timpul și mai rău, dar vedeam și părțile bune și la fiecare problemă am găsit soluția când s-a ivit pentru că asta era singura alternativă, să o rezolv.

Apoi în 2-3 luni, când deja ajunsesem într-un oarecare echilibru, când chiar dacă munceam până cădeam și eram nevoită să îmi car copilul după mine oriunde mergeam, ca să facă teme, ca să petreacă timp cu mine chiar dacă eram prezentă doar fizic, s-a schimbat tot. 

 

A devenit tot ușor, a devenit tot bine, s-a schimbat radical tot.

 

Acum suntem liniștiți, nu ducem lipsuri, eu m-am înscris la facultate, sunt în anul doi, voi fi asistent medical, sperând că totul va merge bine și că Dumnezeu nu are alte planuri cu noi.

Celor ce trec printr-un divorț, prin greul de după, le pot spune doar să nu-și piardă speranța, să vadă părțile bune și să fie răbdătoare, va fi bine!

 

Cum s-a schimbat totul 

 

Ajunsesem în echilibru, reușisem să trec cu bine peste divorț, peste al doilea proces pentru obținerea pensiei alimentare (procese pe care nu eu le-am căutat pentru că nu aveam bani de ele, dar el a făcut recurs când s-a decis pensia alimentară și a mai durat încă un an până să se termine toată treaba) timp în care eu am strâns din dinți, am avut răbdare, am muncit și m-am îndatorat ca să pot plăti totul vrând doar să ajung la capăt.

Ajunsesem - după vreo 4 ani de chinuri - să am, în sfârșit, un job care nu îmi mai fura tot timpul și care îmi permitea să aduc acasă mai mult decât atunci când, cum zice o prietenă de-a mea, munceam ca o escroacă.

 

Începeam să recuperez bani de la tatăl copilului, pentru că știți cum e, nu a dat o perioadă, dar când a dat, a dat totul deodată, din urmă, și mie mi-a fost foarte bine. Am început să mă simt un pic la adăpost.

 

Am muncit orice a fost 

 

Am reușit să plănuiesc călătoria mult visată a copilului, la Disneyland Paris, începeam să fac lucruri pe care mi le doream, nu care îmi erau impuse de situație, și în felul ăsta am început să visez la mai multe. Am muncit aici (în Italia) orice a fost, bani să iasă. Nu m-am simțit nici umilită, nu am simțit niciodată că mă înjosesc, nu m-am dat niciodată înapoi de la muncă. În schimb, am avut întotdeauna frustrarea omului foarte capabil care nu a avut șansa să se afirme și să facă ceva care să îl și stimuleze.

În România făcusem o facultate pe care nu o și încheiasem (îmi lipsea lucrarea de licență). Nu avusesem susținere din partea fostului soț și am fost nevoită să îl urmez în afara țării. Așa am ajuns noi să trăim în Italia.

Așa că, într-o zi, vorbind cu un prieten, i-am spus mai mult în glumă că eu m-aș întoarce la studii, că aș vrea să îmi iau revanșa, dacă tot nu am de gând să mă întorc în țară aș fi făcut ceva studii aici.

M-a întrebat ce mi-ar plăcea. Eu muncisem mult la îngrijirea bătrânilor în ultimii ani și îmi plăcea și i-am zis că asistentă medicală n-ar fi rău să devin.

La ceva timp după discuția asta, el mi-a și dat toate datele despre cum puteam să fac să mă înscriu la facultate și să susțin examenul de admitere. 

 

Eu nu voiam, mă simțeam o capră cu vise prea mari

 

Știam că vorbesc și scriu bine în italiană, dar nu eram sigură că pot susține un examen de logică, matematică, anatomie, biologie, materii pe care le studiasem în limba mea și în mod mult prea sintetic - eu făcând liceul uman, eram o filoloagă - nu le aveam eu cu alte alea.

Dar m-am înscris, m-am apucat de învățat, mi-am cumpărat și cărți, dar imprevizibilul trebuia să apară. La muncă au apărut probleme care nu mi-au permis să mă țin de planurile mele cu învățatul și am ajuns în ziua examenului la fel de capră cum știam că sunt.

 

Am fost mândră de nereușita mea 

 

Am intrat plângând în sală, voiam să mă întorc acasă...  Am dat examenul de admitere. Am încercat. Am așteptat rezultatele și am descoperit că sunt a 3-a pe lista de respinși. Pentru mine a fost un super rezultat, eram mândră de nereușita mea pentru că, oricum, pentru cineva care nu s-a pregătit, eram super tare. Un prieten asistent medical mi-a zis să fiu atentă că în următoarele zile sigur mă "pescuiesc". Mi-a spus că se vor retrage mulți și cum eu sunt doar a 3-a în listă, sigur intru.

Și așa a fost, am fost admisă! 

Acum sunt studentă în anul 2, sunt bursieră, am rezultate foarte bune și îmi place enorm ce fac!

 

Sunt multe femei care trec trăiesc în căsnicii toxice.

 

Eu știu cum e să te simți paralizat. Știu cum e să-ți fie frică de orice. Ți-e frică de tot ceea ce nu cunoști și ți se pare imposibil să înfrunți. Eu am stat prea mulți ani în același loc, deși știam că nu acolo aparțin. Eram speriată de moarte că singură nu voi putea să fac tot. Dar se poate! Resurse găsești mereu atunci când nu ai altă alternativă.

 

Nu e rușine să fii divorțată 

 

Ai nevoie de multă răbdare, pentru că pot trece ani până să ajungi să fii ok. Primul pas spre a fi ok este faptul că ai avut curaj să ieși dintr-o relație/căsnicie toxică. Statul împreună de dragul copiilor nu are niciun fel de logică, copiii nu vor exemplele astea, noi nu vrem să le dăm exemple de genul ăsta, nu e un mediu sănătos pentru ei și nici pentru tine, ca femeie. Pe toate cele care trec prin asta le sfătuiesc să fie curajoase, să ceară ajutor și să nu le fie rușine! Nu e rușine să fii divorțată, e mai mult o eticheta de forță în ultima perioadă decât orice formă de rușine.

Cu drag,

Alina 

 

Ai trăit o experiență care ți-a schimbat viața și crezi că și alte femei ar avea de învățat din ea? Scrie-ne povestea ta pe adresa redactie@eva.ro și va fi publicată pe site-ul nostru.

 

Comentarii (1)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • Madi pe 22 Mai 2020, 15:14
    Diana

    Diana Hanganut, alunecarea in lumea oculta nu este solutia problemelor. Credinta trebuie sa ne-o punem in Dumnezeu si sa ne luptam sa trecem peste incercarile vietii. Apelarea la vrajitori ne transforma in sclavi ai intunericului. Pentru ca da, cei ce fac vrăji sunt slujitori ai diavolului. Doamna cu povestea din articol e de admirat, a luptat si a învins fără să își vând sufletul.

    0
    0

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod
a